Tip:
Highlight text to annotate it
X
Ca să pãtrunzi pe tărâmul de legende al Văii Jiului
ai mai multe variante
dacă vii dinspre Orãştie
înainte de a intra în Simeria Nouã
deviezi de Ia DN 68 către Haţeg, apoi prin Sântãmana Orlea
te îndrepţi spre Depresiunea Petroşanilor, fie vii pe DN 66
dinspre Tg. Jiu, străbaţi Defileul cu acelaşi nume
iar cu circa 1-1,5 km, înainte de a intra in Petroşani
faci stînga şi o iei prin Vulcan spre Uricani
Cîmpul lui Neag şi Valea cu Brazi.
Un alt traseu, la fel de frumos, de contorsionat şi de sălbatic
este cel prin Defileul Cernei, prin Parcul National Domogled - Valea Cernei
pe DN 66A, şi ai să ajungi tot la Muntele lui Iorgovan.
Sălbăticia de o rară frumusete începe de pe la
poalele Sarmisegetusei şi se duce în jos pe Valea Jiilor
acolo unde piatra se îngemănează cu apa
și unde legendele spun că Iovan Iorgovan
şi-ar fi ingropat sora, după ce a omorât balaurul.
Pajiştea de dealuri marginita de munţii Retezat
se vălureşte până sub sprânceana Osliţei şi a Soarbelor
către Cheile Corcoaiei şi ale Cernei
Cel care ajunge prima oară în Retezat şi pe Valea Jiilor
la fiecare pas se va minuna
Alternanţa de văi unduioase sau de pante abrupte dăltuită
de mâna nevăzutã a timpului,
avalanşa de colţi stâncoşi au impresionat
şi au atras hoardele de cotropitori
care apoi şi-au risipit oasele, contopindu-le cu piatra munţilor de aici
Curcubeul de culori, de la albastrul cerului la orizontul imediat
care pare să zgârie zarea, coama zdrenţuită a munţilor, valurile gri-ruginii
curcubeul prizonier in coastele contorsionate ale muntelui
pereti printre care se strecura balaurul mitic
verdele pajiştelor ori ale brazilor, poveşti şi legende
amorțite molatec pe câte un semn din cretacic
toate duc cu gândul la mândria oamenilor de prin aceste locuri
În acest cadru de basm, nu se putea să nu se nascã o legendă
care mai stârneste încă fiori, cea a frumoasei Ana Ghiordănel
şi a lui Iovan Iorgovan, legendă care încă se regăseşte
vizual în peisajul care pare să se mişte odată cu călătorul
pe măsurã ce îl străbate cu piciorul, ca şi *** respiraţia pământului
încearcă să acopere miasmele balaurului
peste care s-au prăbuşit Muntele şi Timpul.
Tradiţia povesteşte că uriaşuI Iovan Iorgovan
şi-ar fi îngropat de vie sora în muntele
cu siluetă de voinic încremenit, care îi poartă numele
Cerna, văzând o astfel de grozăvie
şi-ar fi domolit cursul ca să asculte
vaietele sfâşietoare ale fiinţei îngropate
Si de atunci, în locul acesta totul tace
ca si *** ar fi într-o perpetuă ascultare
De mult, foarte de mult, pe vremea
când încă se mai găseau balauri prin peşterile Dunării,
s-au rătăcit din ţinuturile Cernei pe aceste meleaguri patru copilaşi
frumoşi şi drăgălaşi ca nişte fii de împăraţi,
un băiat şi trei fetiţe; erau Iovan Iorgovan
si cele trei surori ale sale
Inocenţi, copilaşii alergau jucându-se prin codrul des
până într-o bună zi, când s-au rătăcit unul de altul
N-a pierit niciunul dintre ei.
Iorgovan trăia din vânat, cât era ziulica de mare
umbla călare, cu dulăul lui credincios pe urme
Asa a ajuns intr-o zi la locul acesta
unde muntele pare că ar voi să închidă valea Cernei:
Sus, pă Cerna-n sus, / MuIţi voinici s-or dus
Şi toţi s-au rapus. / Dar a mai rămas
Un român viteaz Iovan Iorgovan
Braţ de buzdugan /Cu un căIşe/Ca şi-un vulturel…
Deodată aude prin codru un vaiet de femeie ţipând după ajutor
Nu desluşea bine din care parte venea strigătul,
căci Cerna făcea un zgomot asurzitor şi atunci făgădui Cernei
un peşte mare cu solzi de aur, dacă va tăcea,
să poată auzi din care parte vine strigătul de vaiet.
Înceată, Cerno-înceată, apa mea lăudată
Că eu te-o cisti şi te-oi dărui
C-o furca argintită, cu fuior învălită, ce singură toarce.
Cerna, ademenită de făgădaşul lui Iorgovan
a tăcut ca mută.Iorgovan îşi dă seama că ţipătul
venea de sub stânca de la poalele muntelui
Din câteva salturi s-a apropiat de stânci
şi văzu că un spurcat de balaur mare şi urât,
ca iadul, prinsese o fată frumoasă şi o trăgea după el peste stâncă
Alt om ar fi încremenit de spaimă, dar uriaşul Iogovan
care nu ştia ce-i frica, apucă ghioaga
sări jos de pe cal şi se repezi la balaur.
O lovitură puternică între ochii lui cât pumnul îl făcu să stea pe loc
şi să scape fata, care căzu la pământ în nesimţire.
O luptă pe viaţă şi pe moarte s-a încins între voinic şi balaur:
Iovan Iorgovan, / Braţ de buzdugan
În vânt o-nvârtea, / Pe şerpe-l lovea
Trupu-i zdruncina, / Darabe-l făcea …
Curgeau sudorile şiroaie de pe amândoi
şi erau atât de fierbinţi, încât piatra stâncii începu
să se-nmoaie sub picioarele lor
Cine se urcă pe stânca aceasta şi astăzi poate vedea afundate
în piatră urmele lui Iorgovan, ale calului, câinelui său şi ale balaurului.
Şi astăzi localnicii, mai ales ciobanii sau forestierii
spun că Piatra Iorgovanului seamănă aidoma cu silueta împietrită
a voinicului din legendă, care ţine buzduganul
în mâini şi trage peste munţi hoitul balaurului,
făcându-i vânt într-o peşteră adâncă
Urmele mai arată şi *** valea ce se desface
de la stâna din Câmpuşel până la peştera lui Iorgovan
a fost adâncită de stârvul balaurului, în timp ce
viteazul l-a târât peste munte după ce l-a răpus în luptă aprigă
ce a durat cât o zi de vară din zori până-n seară.
Şi, mai spune legenda, din trupul veninos al şarpelui
ies, veac după veac, muşte veninoase, numite columbace,
care ne năpăstuiesc şi astăzi, omorându-ne vitele cu otrava lor
Iorgovan nu a zăbovit.
A luat-o înapoi şi, purtat de calul său
iute ca vântul, peste văi şi munţi, se-ntoarse-n grabă la fata leşinată
în locul unde o lăsase
Când o văzu, i se păru că un înger s-a coborât pe pământ
ori că o zână a venit de pe alte tărâmuri
atât de frumoasă şi de fermecătoare era.
Un dor necunoscut până atunci îl cuprinse
s-o ia în braţe, s-o strângă la piept
şi să nu se mai despartă de ea cât va trăi.
Aduse-n fugă apă rece din Cerna,
o stropi pe faţă, iar când deschise nişte ochi mari şi negri,
ca mura coaptă, privirile ei străbătură până-n adâncul inimii.
Începu să o mângâie şi cu un sărut dulce
îi acoperi buzele ca de floarea crinului.
În clipa aceea, însă, ca din pământ au răsărit lângă el
alte două fete care i-au spus că toate sunt surorile sale,
cele care s-au rătăcit de el când erau mici.
Dacă cerul s-ar fi rupt şi ar fi căzut în capul lui Iorgovan
n-ar fi fost mai mirat, mai amărât şi mai zdrobit
auzind vorbele acestea
O furie groaznică i-a întunecat minţile.
Nebun de durere a îngropat-o de vie pe sora
scăpată din ghiarele balaurului în sânul muntelui.
Dacă nu putea fi a lui, nici a altuia să nu fie
Se văita biata fată şi se ruga de frate-său să-i cruţe viaţa
atât de fragedă dar în zadar, Iorgovan nu mai era om.
Ana Ghiodănel o anticipează, într-un fel, pe Ana lui Manole
Doar motivaţia este diferită. Iorgovan, simbolul eroului civilizator
pornit să cucerească noi orizonturi
durează legenda cu răzbunarea iubirii nelegiuite
celălalt erou civilizator durează cu credinţa nemuririi.
Două altare alăturate, pe unul jertfită
iubirea blestemată, pe altul, iubirea sublimată.
Pământul o acoperi şi viaţa tânără se stinse
înainte de vreme
Iorgovan a mai rătăcit o vreme prin împrejurime
căci, nebun *** a rămas,
totuşi nu se putea despărţi de locul în care
şi-a îngropat ce i-a fost mai scump în viaţă
până într-o dimineaţă, când a fost găsit zâcând mort
pe mormântul surorii, iar de atunci
locul se numeşte Muntele lui Iorgovan.